„Combaterea dezinformării” reprezintă un „obiectiv major” pentru asigurarea securității naționale și a fost inclusă în Strategia Națională de Apărare a Țării, document redactat, însă, cu întârziere de Nicușor Dan.

Singura modalitate prin care dezinformarea poate fi combătută este prin lărgirea orizontului de cunoaștere și aplicarea gândirii critice. Păstrarea unei minți deschise, conștientizarea și punerea sub semnul întrebării a presupunerilor, preconcepțiilor și prejudecăților reprezintă elemente indispensabile unei gândiri „necontaminate” de dezinformare. De altfel, este important să înțelegem diferențele dintre „dezinformare”, „propagandă” și „intoxicare”. Vladimir Volkoff, considerat „scriitorul francez al Războiului Rece”, prezintă o serie de repere extrem de utile în lucrarea „Tratat de dezinformare”.

Pentru cei care își propun să dezinformeze populația unei țări, autorul transmite o serie de „îndemnuri”, ce nu trebuie trecute cu vederea:

1. „Importantă nu este realitatea vieții, ci ceea ce cred oamenii.”
2. „Pentru ca albul să pară mai curat decât zăpada, negrul este prezentat ca fiind necuratul în persoană.”
3. „Ceea ce se aplică propagandelor pozitive se aplică și celor negative.”
4. „Punerea minciunii în slujba adevărului.”

Atunci când vine vorba de „războiul minții”, trebuie avute în calcul următoarele tehnici, continuând lista citatelor:

5. „Răspândiți discordia între cetățeni!”
6. „Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor!”
7. „Ridiculizați tradițiile!” – Tradițiile sunt parte a identității culturale, în vreme ce cultura reprezintă „baza imaterială a statului”. Ridiculizarea tradițiilor reprezintă, de fapt, o formă de atac la adresa statului.

Instrumentul principal în procesul de influențare a maselor este, în cazul României, binomul Social Media – Mass Media. Vorbim despre un organism complex, alcătuit din „cutii de rezonanță” și „relee”. Pe cale de consecință, transmițătorii acestor operațiuni alcătuiesc un puzzle cât se poate de eterogen: jurnaliști, scriitori, profesori universitari, artiști (cântăreți, actori etc.).

Cu cât devin mai vocali, cu atât mai mult ar trebui să ne întrebăm: de ce? Cui, în primul rând, dar și cărui scop servește efortul depus? Cei mai mulți o fac din convingere, însă când opinia se transformă în convingere, efectul devine molipsitor.

„Băieții deștepți” știu bine unde să plaseze informația. La fel cum un pescar aruncă momeala, iar peștii vin singuri, convinși că vor mânca. Și mănâncă până când sunt prinși.

Desigur, fiecare se declară, iar unii se și consideră, ca fiind imparțial.

Însă „orice pretenție de obiectivitate trebuie tratată cu suspiciune”, spune Vladimir Volkoff, care mai avertizează că martorul unui eveniment va simpatiza, în mod inevitabil, cu una dintre părți.

Acum, fiecare utilizator al platformelor de social media se poate face auzit. Ba chiar mai mult, se poate autopromova, cu sprijinul politicilor comerciale.

Oricine poate influența, printr-o banală promovare contra cost a conținutului. În vreme ce mediul online s-a transformat într-un proiector informațional unde audiența se poate cumpăra, emisiunile de la televizor au rămas „vitrine” destinate analiștilor, specialiștilor și formatorilor de opinie. Din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care există „formatori de opinie” este handicapul intelectual al societății actuale, pe fondul inerției mentale și al absenței totale a oricărei forme de autonomie intelectuală.

Tot lipsa autonomiei intelectuale a stat și la baza deciziei „idioților utili” ai Troiei, când și-au spart de bunăvoie zidurile cetății, pentru a crea loc Calului să fie adus în oraș. Fenomen la care tinerii asistau, aclamând imnuri sacre, încrezându-se într-un presupus „neant salvator”.

În 2026, când o mare parte a populației (dacă nu chiar majoritatea) se confruntă cu diverse forme ale dependenței de telefonul mobil, numărul celor care citesc este, inevitabil, mult mai mic decât în trecut.

Există cărți care deschid mintea cititorului și îl ajută să înțeleagă lumea care îl înconjoară. Însă, indiferent de autorul pe care alegem să-l studiem, nicio informație nu trebuie luată ca atare și, precum subliniază colonelul (r) SRI Ionel Nițu în lucrarea Analiza de Intelligence – O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, realitatea trebuie percepută din unghiuri multiple (gândire pluriperspectivistă – din unghiuri și perspective diferite).

Aș adăuga că este benefic să ne asemănăm analiștilor de informații, să fim suspicioși și investigativi atunci când ne informăm.

În lucrarea „Tratat de dezinformare”, Vladimir Volkoff, un apropiat al colonelului Alexandre de Merenches – fost șef al SDECE (serviciul de informații externe și contraspionaj al Franței) –, subliniază cum dizolvarea URSS și căderea comunismului în Europa au făcut ca „țapul ispășitor” al Occidentului să dispară. În egală măsură, precum Rusia blama Vestul pentru orice nenorocire, procedau și agențiile occidentale. În Univers, nu există „alb și negru”. Doar în interiorul unei minți lipsite de rațiune sau luciditate poate fi plauzibil un asemenea scenariu.

Cu alte cuvinte, autorul subliniază modul în care „cuvântul servește cauza”, atât la Moscova, cât și la Washington (sau la Bruxelles).

În spatele polarizării din societatea actuală se află maniheismul irațional, bazat pe credințe limitative și incapacitatea de a conștientiza propriile lentile prin care creierul percepe „realitatea” (Richard Heuer – CIA – The Psychology of Intelligence Analysis). Astfel, putem evidenția caracterul infantil al vocalilor care cred că lumea este împărțită între bine și rău.

PROPAGANDA este parte a arsenalului informațional, un element inerent războiului cognitiv. Termenul ar proveni din expresia latină congregatio de propaganda fide, care s-ar traduce „congregație de propagare a credinței”. Conform definiției enunțate de Volkoff, „propaganda” presupune „transmiterea unei informații către public, ce trebuie să fie salutară pentru acesta și care nu trebuie percepută de informator ca mincinoasă, ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr existent.”

Autorul avertizează că sensul cuvântului a fost alterat, fapt la baza căruia se află expresii „peiorative” asociate termenului, în dicționarul Grand Robert, precum „spălare pe creier” sau „minciuni”.

O altă ramură a sistemului complex de influențare este publicitatea, a cărei reputație „o egalează pe cea a propagandei” și care, în forma sa cea mai eficientă, mizează pe reflexele condiționate ale publicului țintă (André Malraux). Atributul este valabil și în cazul publicității electorale.

INTOXICAREA, un termen care „s-a strecurat” în urmă cu aproape cinci decenii în limbajul uzual (la început în Franța și Marea Britanie), reprezintă forma „propagandei înșelătoare” și anume răspândirea de informații false, în mod deliberat. Cu timpul, intoxicarea a fost deturnată de la definiția inițială, sensul propriu-zis fiind asociat astăzi cu un sinonim al dezinformării.

Termenul DEZINFORMARE apare pentru prima dată în limba rusă și este atribuit, inițial, spațiului sovietic, unde era folosit pentru a descrie „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare”. Mai târziu, este preluat în limba engleză. Definiția din 1972, publicată în Twentieth Century Dictionary (Londra), descrie dezinformarea drept „scurgere deliberată de informații care induc în eroare”.

Doi ani mai târziu, în Franța, termenul devine încărcat de conotații politice: „ignoranță în care este ținut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă, de exemplu nebunia nucleară. Dezinformarea înseamnă, de asemenea, O INSUFICIENȚĂ DE LĂMURIRE A OPINIEI PUBLICE ASUPRA UNOR CHESTIUNI IMPORTANTE” (Jean Giraud, Pierre Pamart, Jean Riverain, Les Nouveaux Mots „Dans Le Vent”, Larousse, 1974).

Informația nu conține niciodată adevărul 100%. Indiferent de intențiile informatorului, condiția de „obiectivitate” trebuie tratată întotdeauna cu suspiciune, explică Vladimir Volkoff în lucrarea Tratat de dezinformare.

De altfel, a fi suspicios reprezintă una dintre calitățile indispensabile ale analiștilor de Intelligence, după cum am subliniat mai sus. Aceștia „gândesc permanent, sunt investigativi, suspicioși, iscoditori”, întrebându-se, desigur, <<…și, totuși, nu cumva?>>” (Ionel Nițu, 2012, Analiza de Intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării).

În ceea ce privește prezența unui observator la desfășurarea evenimentelor, Volkoff avertizează că acesta va simpatiza, în mod inevitabil, cu una dintre părți. Cum, de altfel, fiecare martor va avea propria sa impresie despre același eveniment. Când impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, ceva este suspect la mijloc.

„Obiectivitatea poate fi valabilă doar pentru informația de ordin științific. Obiectivitatea opiniei publice nu asigură veridicitate.” (Vladimir Volkoff)

Informația reprezintă o „marfă denaturată”. Iar tendința de a o denatura și mai mult nu va lipsi. „Ispita de alunecare de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată” (cu excepția minților goale, unde efectul de turmă reprezintă unicul factor declanșator) se datorează: 1. Dorinței de a obține! 2. Dorinței de a vinde! 3. Dorinței de a convinge!

Autorul prezintă trei elemente specifice dezinformării:

1. O manipulare a opiniei publice (altfel ar fi intoxicare);
2. Mijloace deturnate (altfel ar fi propagandă);
3. Scopuri politice – interne și externe (altfel ar fi publicitate).

În timpul alegerilor prezidențiale din 2025, s-a observat cu ușurință aplicarea tuturor tehnicilor vizate mai sus.

În final, trebuie amintită remarcabila definiție a dezinformării, dată de către francezi în 1974:

INSUFICIENȚA DE LĂMURIRE A OPINIEI PUBLICE ASUPRA UNOR CHESTIUNI IMPORTANTE REPREZINTĂ TOT O FORMĂ DE DEZINFORMARE (Dicționarul de neologisme Les Nouveaux Mots „Dans Le Vent”, Larousse, 1974).